Duminica Sf.Părinți de la Sinodul VII Ecumenic
Astăzi săvârșim pomenirea Sfinților Părinți, celor ce s-au adunat la Niceea, pentru a doua oară, în anul 787, la cel de al VII-lea a toată lumea Sinod Ecumenic. Această sărbătoare a fost asezată în amintirea zilei de 11 martie 843, când în Biserica Răsăritului a fost reașezată închinarea la sfintele icoane.
„Cuvântul «ortodoxie» înseamnă «dreaptă mărire», «dreaptă credință», «dreaptă închinare» lui Dumnezeu. De ce «dreaptă»?: Pentru că poate fi și una strâmbă. E bine să știți că oamenii, în general, se împart în credincioși și necredincioși. Lăsându-i la o parte pe necredincioși, cei credincioși se împart, la rândul lor în două categorii: binecredincioși și răucredincioși.
Binecredincioșii sau ortodocșii sunt aceia care păstrează, fără nici o știrbire sau adăugire, credința cea dreaptă, așa cum le-a fost ea lăsată de Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos și cum li s-a transmis de-a lungul secolelor prin Sfinții Apostoli și prin Sfinții Părinți; sunt aceia care se împărtășesc de harul Sfântului Duh prin cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii și a căror închinare este expresia dreptei lor credințe. Răucredincioșii sunt aceia care, deși se pretind și se mărturisesc creștini, au strâmbat adevărurile de credință și practică o falsă închinare, pe potriva rătăcirii lor.
Răucredincioșii s-au ivit chiar din primele vremuri creștine, dar ei s-au osebit mai ales în secolul VIII, când împăratul Leon al III-lea Isaurul, deși creștin, a pornit lupta împotriva icoanelor. Această luptă s-a prelungit și sub urmașii săi și a durat aproape o sută douăzeci de ani, în care timp sute și mii de icoane au fost smulse de prin biserici și din casele oamenilor, sfărâmate cu toporul sau arse în piețele publice, iar cei ce le apărau, adevărați martiri ai dreptei credințe, au fost arestați, schingiuiți, arși de vii sau omorâți cu sabia.
Prigonitorii icoanelor pretindeau ca, de vreme ce Dumnezeu e duh și nu poate fi văzut, El nu poate să fie nici zugrăvit; drept urmare, spuneau ei, închinarea la icoane înseamnă închinare la idoli. Apărătorii icoanelor însă deschideau mai întâi Sfânta Evanghelie după Ioan, la capitolul 14: „Filip i-a zis (lui Iisus): Doamne, arată-ni-L nouă pe Tatăl și ne e de-ajuns. Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi, Filipe, și nu m-ai cunoscut? Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl”. Așadar, Dumnezeu Cel nevăzut S-a făcut văzut prin Fiul Său, Care a devenit om prin întrupare și S-a arătat ca un om, având chip omenesc. Or, «icoana» e un cuvânt grecesc care înseamnă «chip», «imagine», «portret», «înfățișare vizibilă». Un chip omenesc poate fi zugrăvit. Prin urmare, dacă Fiul e chipul Tatălui, icoana e chipul Fiului și, prin aceasta, chip văzut al lui Dumnezeu. Și dacă Dumnezeu, în felul acesta, poate fi zugrăvit în icoană, cu atât mai mult Maica Domnului și sfinții Săi.
Părinții Bisericii ne învață că, cinstind o icoană, noi nu ne închinăm materiei din ea, adică lemnului sau vopselelor, ci persoanei care stă în spatele ei și pe care ea o înfățișează, așa după cum fotografia cuiva care îți este drag e prețioasă nu prin hârtie, ramă sau chimicale, ci prin persoana pe care ea o reprezintă. Icoana devine sfântă atât prin sfințenia chipului dintr-însa, cât și prin sfințirea pe care i-o face preotul, cu puterea Duhului Sfânt. În anumite cazuri binecuvantate de Dumnezeu, o icoană împrumută atâta sfințenie de la sfântul sau sfânta din spatele ei încât devine făcătoare de minuni.
Acestea, iubiții mei, sunt principalele temeiuri ale credinței noastre în cinstirea icoanelor. Ele au fost consfințite de către Sinodul al VII-lea Ecumenic și devenite obligatorii pentru viața noastra creștină. Luptele împotriva icoanelor au luat sfârsit de abia în anul 843, sub împărăteasa Teodora, când s-a și hotărât ca Duminica întâia din Postul Mare să fie numită «Duminica Ortodoxiei», adică «Duminica dreptei credințe».
Cred că nu este casă de creștin ortodox în care să nu se afle una sau mai multe icoane. E bine ca acestea să fie procurate prin magazinele noastre bisericești, prin mănăstiri, protopopiate sau parohii, iar nu de prin piețe și târguri, unde se vând falsuri sau produse neortodoxe. Când cineva nu știe să facă deosebirea între icoana religioasă și tabloul religios, să ceară sfatul preotului, căci acesta, la rândul său, știe ce anume trebuie să sfințească și ce nu. Icoana din casă e sfințenia casei, semnul prezenței lui Dumnezeu, martorul văzut al faptelor noastre de fiecare zi. În fața ei ne spunem rugăciunile încă de când suntem copii și chipul ei îl purtăm în amintire de-a lungul unei vieți. Gândul omului nu se poate vedea; dar dacă omul și-l așterne în scris pe o hârtie, el devine văzut. Dacă scrierea este icoana gândului, icoana e scrierea lui Dumnezeu. Iată de ce, de-a lungul veacurilor, mai ales în vremurile când oamenii nu știau carte, icoanele erau adevărate cărți în care ei citeau învățătura Domnului, hrănindu-și din ele credința și evlavia.
Cele mai multe icoane se află în biserică, după o anumită rânduială hotărâtă de Sfinții Părinți. Fie că se află zugrăvite pe pereți, fie că se înalță pe tâmpla altarului, ele sunt acolo nu numai pentru a înfrumuseța locașul, cât și pentru ca, împreună cu noi, să participe la actul liturgic. Noi îi rugăm pe sfinții din icoane, iar aceștia, la rândul lor, se roagă pentru noi și împreună cu noi. Dacă noi, cei de jos, suntem Biserica luptătoare, ei, cei de sus, reprezintă Biserica triumfătoare, amândouă alcătuind una singura, într-un singur Domn, într-o singură Credință, într-un singur Botez. Ce poate fi oare mai minunat decât să ne aflăm laolaltă cu sfinții lui Dumnezeu în însuși Dumnezeu?
Dacă o biserică, văzută dinlăuntru, e purtătoare de icoane, văzută din afară ni se arată ea însăși ca o icoană, ca un chip al casei lui Dumnezeu. Așa cum icoana din casă este o mărturie a prezenței lui Dumnezeu în familie, tot astfel biserica unei parohii este semnul văzut al prezenței lui Dumnezeu într-o familie creștină mai mare, fie la sat, fie la oraș.
Iată de ce prima grija a enoriașilor este să-și construiască o biserică, dacă nu o au, sau s-o repare, s-o picteze, s-o prenoiască pe aceea pe care o au.”
IPS Bartolomeu Anania