Despre monahism

      Monahismul este un termen de origine greacă care înseamnă persoană singură/însingurată și este vechea practică a creștinilor de a părăsi lumea pentru a se închina trup și suflet unei vieți conforme cu Evanghelia, urmărind unirea cu Iisus Hristos.
Monahii sunt isihaști, angajați în lupta duhovnicească pe calea despătimirii, contemplației și îndumnezeirii sau unirii cu Dumnezeu, prin rugăciune, Sfintele Taine și ascultare.

Odată cu apariţia monahismului s-a prefigurat o formă aparte de viaţă în Biserică. Asta însă nu înseamnă că a luat naştere o nouă morală. Biserica nu are o anume morală pentru mireni şi alta pentru monahi, nici nu diferenţiază cele două categorii de credincioşi în ce priveşte îndatoririle lor faţă de Dumnezeu. Viaţa creştină este comună tuturor. Toţi creştinii au ca trăsătură distinctivă comună „firea şi numirea de la Hristos”. Asta înseamnă că creştinul este autentic şi adevărat atunci când îşi întemeiază viaţa şi purtarea în Hristos. Însă strădania aceasta întâmpină greutăţi în lume.

Ceea ce este greu în lume se înfăptuieşte cu o deosebită purtare de grijă în monahism. În viaţa sa duhovnicească, monahul năzuieşte la ceea ce este dator să năzuiască oricare dintre credincioşi, anume să trăiască după poruncile lui Dumnezeu. Principiile fundamentale ale monahismului coincid de fapt cu principiile fundamentale ale vieţii tuturor credincioşilor.

Desigur, monahul şi cel căsătorit trăiesc două forme diferite de viaţă. Asta însă nu schimbă răspunderea lor comună faţă de Dumnezeu şi de poruncile Lui. Fiecare are harisma sa în trupul unitar şi nedespărţit al Bisericii lui Hristos. Fiecare formă de viaţă, fie cea conjugală, fie cea monahală, se supune în aceeaşi măsură voinţei supreme a lui Dumnezeu. De aceea nu ne este îngăduit să găsim pretexte pentru a desconsidera o formă sau alta de viaţă sau să răspundem selectiv la chemarea lui Hristos şi la ţinerea poruncilor Lui. În ambele situaţii se cere nevoinţă şi dispoziţie de luptă.

Sfântul Ioan Hrisostom, spune: „te amăgeşti mult pe tine însuţi şi greşeşti de crezi că una se cere de la mirean şi alta de la monah, pentru că deosebirea dintre ei stă doar în unirea sau neunirea conjugală, câtă vreme în toate celelalte au aceleaşi răspunderi, căci toţi trebuie să se ridice la aceeaşi înălţime. Ceea ce a dat peste cap toată lumea creştină este credinţa că doar monahul trebuie să trăiască cu luare aminte, în timp ce mirenilor li s-ar îngădui să trăiască în trândăvie”. Referindu-se astfel la ţinerea poruncilor concrete ale Evangheliei, observă: „Cel care se mânie împotriva fratelui fără pricină, indiferent dacă este mirean sau monah, ajunge de asemenea împotrivitor lui Dumnezeu.” Şi, în linii mai generale, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că Hristos dând poruncile Sale nu deosebeşte categorii de oameni: „nu pomeneşte nici numele celui care trăieşte în lume, nici al celui din singurătate, căci numai după mintea oamenilor s-a făcut această deosebire”.

”Viaţa monahală – călăuză spre desăvârşire, Sfântul Munte”

”Monahul se retrage din lume, se leapădă de ea, renunțând la toate plăcerile, la toate bunătățile acestei lumi, având un scop precis. El renunță chiar la voia sa, și aceasta nu din dispreț față de lucrurile acestei lumi, ci din permanenta dorință de a se ridica dincolo de ele. Sau, așa cum spunea Sfântul Ioan Scărarul, „monahul renunță la voia sa dintr-o bogăție a voinței”. Ridicându-se deasupra lor, el reușește să descopere în ele adevărata lor valoare, făcând astfel din orice îl înconjoară un prilej de a se ridica pe sine și pe ceilalți către Dumnezeu.

Monahul se va consuma, va arde pentru lumea din care a plecat; el nu-și mai aparține și, astfel, devine darul lui Dumnezeu! El este, în același timp, darul pe care lumea îl face lui Dumnezeu, dar și darul pe care Dumnezeu îl întoarce lumii. El se așează între lume și Dumnezeu; este în același timp și martor al iubirii lui Dumnezeu pentru lume și mijlocitor tăcut pentru lume înaintea lui Dumnezeu. Toate acestea se regăsesc în întreaga viață a monahului, fie că stă în mijlocul bisericii aducând laudă lui Dumnezeu, fie că se află întru îndeletnicirile sale zilnice.

Această dăruire de sine, de aruncare în brațele lui Hristos, nu este nici abandon, nici distrugere a propriei personalități, ci, tocmai dimpotrivă, o afirmare a libertății în Dumnezeu, o libertate de mișcare în Dumnezeu și de cunoaștere a Lui. Numai cel ce se dăruiește o poate trăi, o poate gusta și o poate avea!
Toate acestea, plinirea faptelor bune, nevoința, ascultarea, tăierea voii, curăția, sărăcia, răbdarea, statornicia, bărbăția, curajul și celelalte virtuți care domnesc în viața monahicească, fac din această viață cu adevărat o jertfă bine primită înaintea lui Dumnezeu.”

Arhimandrit Melchisedec Velnic, starețul Mănăstirii Putna