Înălțarea Domnului
Această sărbătoare se numește în popor şi Ispas, cade totdeauna în Joia săptămânii a şasea după Paşti, adică la 40 de zile după Înviere, când Domnul S-a înalţat la cer (vezi Marcu XVI, 19; Luca XXIV, 50 si Fapte I, 2-12). Este una dintre cele mai vechi sărbători creştine, despre care amintesc Constituţiile Apostolice. Cea mai veche menţiune despre această sărbătoare o găsim la Eusebiu al Cezareei, în opera lui Despre sărbătoarea Paştilor.
Înălțarea lui Hristos întru slava și șederea Sa de-a dreapta Tatălui este chipul deplinei îndumnezeiri a umanității Lui. Prin toate actele Sale, întrupare, moarte, înviere El a îndumnezeit treptat firea omenească pe care a asumat-o, dar prin Înălțare a transfigurat-o pe deplin. Datorită transfigurării supreme a trupului Său, Hristos poate deveni interior celor care cred în El.
Înălțarea cu trupul la cer este o mărturie a faptului că omul a fost creat pentru veșnicie, căci Fiul nu Se înfățișează Tatălui numai ca Dumnezeu, ci și ca Om.
Hristos prin Înălțarea Sa, nu arată doar unde trebuie să ajungă omul, ci se face cale și putere, ca omul să ajungă la această stare. El șade pe tronul dumnezeiesc al slavei, dar și locuiește în inima celor ce-L iubesc.
Troparul
Înălţatu-Te-ai întru slavă, Hristoase Dumnezeul nostru, bucurie făcând Ucenicilor, cu făgăduinţa Sfântului Duh, încredinţându-se ei prin binecuvântare, că Tu eşti Fiul Lui Dumnezeu, Izbăvitorul lumii.
Condacul
Plinind rânduiala cea pentru noi şi pe cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicidecum nu Te-ai despărţit, ci ai rămas nedepărtat zicând celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră.